﻿Bucuresti, 28 iunie 1883

Victoria în alegeri, îngenunchierea natiunii înaintea puterii uzurpatoare, desteapta si apetituri tiranice, printre care pretentiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat si aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate caile.
E logic într-adevar ca, dupa un câstig sa se urmareasca un altul, si în fine tot, spre deplina satisfactiune a acaparatorului.
Regimul dobândise darea din mâna si chiar din picioare a celor ce poarta numele de mandatari ai natiunii; astfel dispune el la discretiune de toata puterea în stat, facând ori si ce vrea fara a fi controlat si nu se gândeste decât la mijlocul de a se întari în aceasta situatie de desfatare si rasfat.
Singurul lucru asupra caruia n-a putut înca triumfa a ramas numai presa, si aceasta se considera, credem, de catre regim, cu atât mai nesuferita, cu cât el, în exercitiul puterii discretionare, a trebuit sa devina nazuros, adica suparacios din lucru de nimic.
Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigatele ei, cu lamentatiile ei continue, îi face negresit efectul unei haraitoare din Brasov, care prin scârtâitul ei strident da crispatiuni nervoase. Neaparat dar ca se simtea si nevoia de a pune în practica mijlocul prin care sa se nabuseasca tipatul contra tradarii si contra fara-de-legilor regimului, spre a fi linistit în domnia sa absoluta.
Însa, ca contra a tot raul ce cata a fi combatut, asa si contra presei cata sa se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
Ei bine, care ar fi fost acelea?
Daca întru abaterea constiintei alegatorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: coruptiunea, frauda, amenintarea; daca cu acestea s-a putut respinge opozitiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de buna-seama ca ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opozitiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.
Armele ce numiram sunt într-adevar numai bune pentru cei cu bucate pe câmp si pentru cei cu copii de capatuit, ori pentru aceia care ei însisi urmaresc un folos direct, nepatrunsi fiind de datoria de cetatean si de sântenia votului ce li s-a încredintat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, harsit în lupta si îndaratnic în profesarea principiilor, sunt custure fara tais.
Contra presei si jurnalistului a catat regimul sa recurga la acte de rasbunare; si asa, dupa ce ca a intentat proces de presa, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat sa formuleze acuzatiune speciala contra neregularitatior de la zisul credit; dupa ce ca în acest proces de presa a catat sa sustraga pe jurnalist de la judecatorii sai naturali, juratii, si l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora sa se declare competente si recompensând pe magistratii care au avut lipsa de scrupul pentru justitie si s-au supus trebuintei regimului; acum a mers cu iuteala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adica fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine pentru ca acesta este strain neîmpamântenit înca.
În cazul de fata guvernul, care este evident ca a voit sa loveasca în existenta jurnalului L’Indépendence roumaine, s-a folosit de o lege decretata de dânsul acum doi ani, si care priveste petrecerea strainilor în tara.
Daca vom tine socoteala de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispozitiunea de expulsare luata în privinta d-lui Galli, pentru ca într-adevar ea nu a fost conceputa decât sub impresiunea asasinatului comis asupra împaratului Alexandru II si în spiritul de a combate si a departa de tara noastra acele parazite care îsi cauta existenta din acte de teroare, pe strainii fara capatâi, pe nihilisti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Indépendence roumaine era aici un muncitor linistit, stabilit de mai mult timp în tara si exercitând în asociatie cu romani comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.
Când însa ne vom aminti de împrejurarea ca numitul director al foii L’Indépendence roumaine a fost încurajat si sustinut ca jurnalist chiar de catre guvernul actual, când vom aminti aci ca dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în tara noastra ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur ca se va vedea si mai bine cât de necuviincioasa este dispozitiunea de expulsare de acum.
Ce fel? Pentru ca sa cânte guvernul, un strain poate fi tolerat si încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neaga fara rezon principul echitatii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fara a o admite pe aceea de a zice ba.
Una din doua: ori strainul dintru început nu este învoit a face politica în tara, si atunci întelegem ratiunea unei dispozitiuni de expulsare când si-a permis el a face politica locala; ori ca, daca s-a tolerat odata strainului d-a face politica guvernamentala, urmeaza a i se tolera sa faca si politica de opozitiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranta lui în urma.
Dar credem ca nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie sa-l asteptam de acum la alte masuri si mai odioase, pentru ca panta este alunecoasa si nu are piedica pâna-n prapastie.
Cât pentru presa, am putea sa-l asiguram pe regim ca oricât de cumplite ar fi actele sale de razbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se gasesc într-însa, si teama ne e ca, cautând victoria peste tot, va pierde si cea deja câstigata în monstruoasa sa pornire de a-si subjuga si presa.

sM. EMINESCUt